În oraşul Odesa au apărut afişe cu soldaţi români alături de tanchişti sovietici în calitate de eliberatori ai oraşului

În oraşul Odesa au apărut afişe cu soldaţi români alături de tanchişti sovietici în calitate de eliberatori ai oraşului

Cu prilejul zilei de 10 aprilie, data eliberării în anul 1944 de sub ocupaţia nazistă, străzile portului ucrainean de la Marea Neagră au fost împânzit cu afişe care conţin imagini calificate drept o blasfemie la adresa veteranilor Armatei Roşii.

În ajunul sărbătorii zilei eliberării Odesei de sub ocupaţia naziştă, în oraş au fost plasate afişe stradale titlul de "Odesa, oraş-erou" pe care se găsesc fotografii ale ocupanţilor români, relatează postul TV regional Riak-Inform.

Potrivit postului TV pe afişe ar fi fotografii făcute în toamna anului 1941, cu soldaţi români ce se odihnesc pe bulevardul Primorsk după ce au ocupat Odesa.


Alături de fotografia cu soldaţii români se găseşte o fotografie cu tanchiştii sovietici ce intrau ca eliberatori la 10 aprilie 1944 în portul ucrainean de la Marea Neagră.

Câţiva consilieri locali au cerut administraţiei celui de-al treilea oraş ca mărime din Ucraina să scoată afişele, dar Aleksandru Kostusev, preşedintele consiulului local a respins cererea ca nefondată.


De notat că armata română a purtat lupte grele din luna august şi până la 22 octombrie 1941 pentru a ocupa oraşul Odesa.

DOSARE ULTRASECRETE: În 1989, ruşii erau pregătiţi să invadeze România

24H

Publicaţia „Adevărul“ de la Bucureşti aduce probe că în 1989 sovieticii erau gata să invadeze militar România. “Sunt zeci de mărturii care susţin că „emanaţii' Revoluţiei, în frunte cu Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, au discutat, la telefon, cu conducerea politică şi militară din URSS posibilitatea unei intervenţii în România”, notează “Adevărul.
0
“ Ion Iliescu şi Nicolae Militaru erau, înainte de 1989, pilonii unui complot împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Grupul complotist s-a aflat în anii '80 în contacte de acest gen cu Uniunea Sovietică. Iliescu a negat vreme de 21 de ani orice contact cu Uniunea Sovietică înainte şi în timpul Revoluţiei. Militaru a recunoscut că a avut unele legături, dar a negat şi el faptul că ar fi chemat sovieticii în ţară.

Cel mai fierbinte moment al încercării de aducere a trupelor sovietice pe teritoriul României s-a petrecut la Constanţa. La 24 decembrie 1989, pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu", din judeţul Constanţa, s-au făcut pregătiri pentru întâmpinarea unui detaşament aviatic precursor din Uniunea Sovietică. Au fost trimişi militari cunoscători ai limbii ruse pentru a primi forţele sovietice. Până la urmă, avioanele din URSS nu au mai ajuns. Tentativa de întâmpinare a sovieticilor este confirmată cu documente şi cu mărturii ale celor implicaţi. „Adevărul" reconstituie astăzi un episod important din istoria Revoluţiei române, episod care a fost trecut sub tăcere vreme de două decenii.

Viceamiralul Constantin Iordache era, în timpul Revoluţiei, comandantul Garnizoanei militare Constanţa. El recunoaşte acum, în premieră, că pe 24 decembrie 1989, Nicolae Militaru i-a ordonat personal să trimită un detaşament de ofiţeri cunoscători ai limbii ruse la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu" pentru a prelua un detaşament sovietic precursor, care urma să aterizeze acolo.
Adevărul": Pe 24 decembrie 1989, la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu" a venit un grup de ofiţeri de la Marină trimis de dumneavoastră. Trebuia să întâmpine nişte forţe sovietice. E adevărat?

Constantin Iordache: Da. Militaru mi-a ordonat personal să trimit ofiţeri care cunosc limba rusă, pentru a întâmpina avioanele sovietice care urmau să aterizeze. Era pe 24, după prânz. Mi-a zis la telefon: „Băi, trimite ofiţeri să întâmpine...".

Aţi întrebat mai în detaliu cine urma să vină?

A zis că vin avioane sovietice cu forţe. Atât. Şi am trimis nişte ofiţeri care după vreo patru-cinci ore m-au întrebat ce fac, că nu vine nimic. „Domnule, ce facem, că nu vine nimic?". Vorbiseră şi ei cu cei de la dirijarea Aviaţiei. Atunci am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu Nicolae Eftimescu (n.r. - locţiitorul Şefului Marelui Stat- Major). Şi mi-a zis Eftimescu: „Bine. Adu-i înapoi!". Asta a fost tot.

Cine erau ofiţerii ăştia care întâmpinau?

Numele lor vreţi să le ştiţi? Nu pot să vi le spun. Erau de la operaţii maritime şi cunoscători ai limbii ruse. Nu pot să vă spun numele lor.
N-are rost.

Şi nu v-aţi întrebat de ce vin ruşii ăştia?

M-am întrebat, dar ce să fac? Nu mi-a convenit nici mie. În cariera mea, tot timpul m-am ciondănit cu ruşii. Totdeauna, noi am fost oaia neagră a Tratatului de la Varşovia. Noi nici nu aveam telefon direct cu ruşii, precum bulgarii de exemplu.

Dar nu v-aţi pus unele întrebări când aţi vorbit cu Militaru? Că el, pe 24, nu era ministrul Apărării în mod oficial.

Eee, îl cunoşteam de la televizor, era ministrul Apărării.

Dar, după regulamentele militare, puteaţi să-i închideţi telefonul în nas lui Militaru? Să-i spuneţi „Vorbim când te-or numi oficial". Că numirile în Armată nu se fac la televizor.

Hai, domnule, fiţi oameni serioşi!

De ce?

.... (Tace)

Dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Militaru dinainte de Revoluţie?

Nu, de unde era să-l cunosc?

Păi, şi cum aţi ştiut că e el, şi nu altcineva... Putea să fie oricine altcineva...

Păi, vorbea de pe un telefon secretizat. Iar generalii din MApN, Stănculescu şi Eftimescu, nu mi-au zis: „Bă, fii atent că avem un impostor care se dă ministrul Apărării". Deci, şi ăştia îl girau.

Dar sunteţi de acord că e ciudat cum a condus el din moment ce nu era numit oficial?

Mai mult decât ciudat, dar asta e Revoluţia. La Revoluţie, obraznicii, tupeiştii, curajoşii ies în faţă.

Ştiţi că în timpul ăsta, cât nu a fost oficial ministru, a dat nişte ordine criminale...

Supercriminale. Şi i-a adus în Armată pe generalii care fuseseră trecuţi în rezervă. Ne-am trezit peste noapte cu ei.

Cum vi se pare că, la Revoluţie, puterea au luat-o oamenii ruşilor?

Fiecare din ăştia a reprezentat câte un centru de putere. Ce căuta la Televiziune Petre Roman, un obscur asistent universitar, care, în afară de tablă şi de cretă, nu trebuia să ştie nimic?! Ce căuta acolo? Cineva l-a trimis, nu?

Ei spun că au ajuns pe valul Revoluţiei.

Hai, fiţi serioşi. Ce căuta Cico Dumitrescu? Un nimeni. Suspectat că era KGB-ist. Deci, toţi au fost trimişi...

Dumneavoastră aţi studiat în ţară?

Da. Au mai scris unii că am studiat în URSS, dar nu e adevărat. Eu, în ţară.

„Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru..."

Cornel Mocanu (58 de ani) era, în 1989, şef de Stat Major la unitatea de apărare a Aeroportului „Kogălniceanu". Mocanu spune: „În orice acţiune militară vine un detaşament de recunoaştere care preia toate coordonatele din zonă, de dirijare, de legătură, de tot felul. La orice acţiune militară de intensitate, aşa se face, nu vin orbeşte. Vine detaşamentul precursor şi stabileşte totul şi apoi se începe debarcarea".

Apoi: „Au venit la «Kogălniceanu» câţiva ofiţeri de la Marină să aştepte detaşamentul precursor al forţelor sovietice, i-am primit chiar în biroul meu. Colonelul Lefter, şeful de la aeroport, a primit de la Bucureşti şi de la amiralul Iordache informaţii că o să vină delegaţia de la Marină ca să întâmpine detaşamentul precursor al sovieticilor. Aceşti ofiţeri au stat cam o jumătate de zi. Nu ştiau nici ei nimic, erau derutaţi. Primiseră ordin să întâmpine şi atât. Au fost chemaţi înapoi la comandamentul Marinei, probabil, după ce la Bucureşti nu s-au înţeles şi s-a anulat această venire".

Există două motive ale anulării misiunii: 1. decizia politică a lui Mihail Gorbaciov de a nu interveni, în mod oficial, în România (solicitările insistente ale grupului Iliescu-Militaru, urmând a fi satisfăcute prin cei circa 30.000 de „turişti" sovietici aflaţi în misiune pe teritoriul ţării noastre); 2. refuzul ferm al generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, de a accepta „ajutorul" sovietic.

De ce este Guşă o persoană atât de importantă în acest context? Colonelul Mocanu explică: „Pentru că, după invazia din Cehoslovacia, s-a stabilit că intervenţia într-o ţară prietenă nu se poate face decât la cererea a trei persoane: preşedintele României (în cazul nostru era arestat), ministrul Apărării (care era mort din dimineaţa de 22 decembrie) şi şeful Marelui Stat Major, adică generalul Guşă. Militaru şi Iliescu nu aveau funcţii oficiale, deci numai Guşă putea. Plus că sovieticii nu mai voiau să apară în ochii lumii cu imaginea căpătată după invazia în Cehoslovacia. Iar Guşă s-a opus". Guşă însuşi povestea în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Domnule, au fost persoane care au vorbit prima dată cu Moscova, inclusiv Militaru «Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru». Pe mine asta... m-a panicat, poate greşesc, dar atunci mi-a produs panică".

Raportul SRI l-a făcut erou pe Frunză Mitriţă

Raportul Serviciului Român de Informaţii cu privire la Revoluţie a semnalat pregătirile de la Constanţa într-o notă superficială. „Faţă de o asemenea eventualitate (n.r. - intervenţia sovietică), o opoziţie fermă a manifestat fostul şef de Stat Major al Unităţii Militare de aviaţie de la Aeroportul «Kogălniceanu», colonelul Frunză Mitriţă". Nimeni nu l-a căutat pe Mitriţă Frunză până acum. „Sunteţi primii ziarişti cu care vorbesc. Nu am mai dat nicio declaraţie", ne-a spus, umil, Frunză. Evenimentele de acum 21 de ani l-au prins în mijlocul unui conflict cu Iosif Rus, pe atunci comandantul Aviaţiei Militare. Din acest motiv primise repartiţie la altă unitate, iar în zilele Revoluţiei se pregătea să plece.

Frunză Mitriţă a fost primul care a răspuns la un telefon care anunţa că la Constanţa urmau să aterizeze avioanele sovietice, dar opoziţia lui nu a contat absolut deloc. „M-am nimerit eu la telefon şi am zis că nu primesc pe nimeni. Eram nervos din cauza conflictului cu Rus şi am zis şi eu că nu primim pe nimeni. Au venit însă aceşti ofiţeri de Marină, s-au prezentat la aeroport şi au luat legătura cu noi, cei de la Aviaţia Militară". Frunză Mitriţă îşi dă seama de micimea lui într-un asemenea context. „Eu am avut atunci o poziţie, dar ordinul trebuia să vină pe linie militară. La noi, ordinul trebuia să vină de la Iosif Rus, pe linie de Aviaţie. Eu nu puteam să ascult de marinari. N-a fost ceva spectaculos".

De ce este atât de importantă chestiunea solicitării trupelor sovietice la Revoluţia română? Pentru că un asemenea ajutor ar fi transformat România într-o ţară sub ocupaţie străină. Iar iniţiatorii unui asemenea act ar fi rămas în istorie la capitolul „trădare de ţară". Mai mulţi martori ai evenimentelor din decembrie '89, printre care generalii Ion Hortopan şi Ştefan Guşă, au susţinut că l-au auzit limpede pe Iliescu când a sunat la Moscova. Guşă a rămas în istorie cu o intervenţie disperată în acele momente: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!". Iliescu a negat totul în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. L-a acoperit chiar şi pe Nicolae Militaru: „Acuzaţia că aş fi solicitat intervenţia sovietică este o minciună sfruntată. Nu ştiu nici ca generalul Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea, şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiunea". Militaru a pomenit, în discuţia cu membrii Comisiei Decembrie 1989, despre un telefon primit (spune el) de la generalul sovietic Piotr Luşev. Discuţia cu acesta a fost purtată în aceeaşi zi cu ordinul de trimitere la Constanţa a ofiţerilor vorbitori de limbă rusă.

„Pe 24 decembrie am fost sunat de generalul Luşev, comandantul Forţelor Armate Unite. De unde ştia generalul Luşev că eu fusesem numit atunci, de două ore, în funcţie, mi-e foarte greu să înţeleg. M-a întrebat ce este. Eu i-am spus: «Uite ce se întâmplă în România: asta, asta, asta». Începuse deja problema cu apariţia ţintelor aeriene pe teritoriul României. România făcea parte din Tratatul de la Varşovia, iar pe linie de apărare antiaeriană toate ţările socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varşovia erau incluse în sistemul care avea vârful undeva la Kiev. Informarea reciprocă era obligatorie", spunea Militaru.

Raportul: Militaru a mai declarat:

„I-am spus despre aceste ţinte aeriene că vin dinspre sud, că vin dinspre Marea Neagră, că vin dinspre vest şi aşa mai departe, şi l-am rugat ca pe linia apărării antiaeriene să fim informaţi ce e cu aceste ţinte. Mi-a promis că face treaba aceasta, dar n-a mai dat nimeni niciun telefon, ceea ce înseamnă că acele ţinte erau nişte imitaţii".

Întrebat de ce a fost nevoie să dea raportul în faţa generalului sovietic cu privire la situaţia din România, Militaru a răspuns: „Dacă ceea ce se întâmplă terestru în România era o problemă care-i interesa pe români, ceea ce se întâmpla cu acele ţinte aeriene era cu totul altceva. O agresiune aeriană, o agresiune străină! După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba. A stat de vorbă cu domnul Petre Roman, s-a lămurit şi a plecat".

Pe Militaru nu l-a întrebat însă nimeni în ce calitate dialoga cu generalul sovietic Piotr Luşev, din moment ce el a fost numit în mod oficial ministru al Apărării abia din data de 26 decembrie. Despre cât de spontană a fost reacţia revoluţionară a „emanaţilor" Nicolae Militaru, Ion Iliescu sau Virgil Măgureanu vom scrie în episodul viitor al serialului nostru. Acţiunile lor din anii '80 pot fi predate într-un mic tratat de conspiraţie.

"Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!"
Ştefan Guşă
foşt Şef al Marelui Stat Major

"După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba."
Nicolae Militaru
fost general român

Luşev a vizitat România în luna aprilie a anului 1989


Piotr Luşev era, în 1989, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale statelor din cadrul Pactului de la Varşovia. În aprilie 1989, el a efectuat o vizită oficială în România. Era cu doi ani mai în vârstă decât Nicolae Militaru şi absolvise Academia Militară pentru trupe blindate şi Academia Marelui Stat Major din Moscova. Înainte de a prelua şefia Pactului de la Varşovia (la începutul anului 1989) fusese prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale din Uniunea Sovietică.

De ce s-a speriat Victor Ianukovici?

De ce s-a speriat Victor Ianukovici? - ARENA.MD

Trăim vremuri în care ordinea şi liniştea din curtea proprie depind şi de ceea ce se întâmplă în ogrăzile megieşilor, mai mult, sau mai puţin apropiaţi. Acesta este motivul pentru care, acum, un tur de orizont, geopolitic, este absolut necesar.

Peste Ocean, preşedintele Barack Obama a prezentat, pe 14 decembrie a.c., proiectul bugetului Statelor Unite, pentru anul fiscal 2011. În cadrul acestuia, suma de 9,9 miliarde de dolari este prevăzută pentru sistemul de apărare antirachetă.

În aceeaşi zi, Moscova a dat replica, prin intermediul agenţiei RIA Novosti, care a fost autorizată să difuzeze declaraţia comandantului unei regiuni militare, Arkadi Bakin. El a precizat că primul sistem de rachete tactice sol-sol, de tipul Iskander, a intrat deja în funcţiune, în Districtul Occidental al Forţelor Armate Ruse.

Iskander este destinat pentru lovituri tactice asupra ţintelor terestre, pe o rază de 500 de kilometri. Agenţia menţionată reaminteşte că Rusia a ameninţat anterior că va amplasa asemenea sisteme în regiunea Kaliningrad, dacă NATO dislocă în Polonia structuri de apărare antirachetă.

Deloc întâmplător, tot pe 14.12.2010, Ministerul Apărării din Letonia a anunţat că, în luna noiembrie a.c., cele trei state baltice, împreună cu Finlanda şi Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa/SHAPE, au semnat un acord de cooperare privind schimbul de informaţii util supravegherii spaţiului lor aerian.

Înţelegerea este parte a unui amplu program al NATO vizând datele necesare asigurării securităţii aeriene a statelor membre. Finlanda nu este membră a Alianţei Nord-Atlantice, dar este aliniată la standardele militare ale acesteia.

După 24 de ore, la Moscova se anunţa decizia de a achiziţiona nave de război franceze, de tip Mistral, destinate operaţiunilor militare ofensive. Urmează să se ajungă la un compromis vizând preţul lor de cumpărare.

Uniunea Europeană replica inteligent, prin decizia lui Catherine Ashton de a numi pe fostul ministru slovac de externe, Miroslav Lajcak, drept responsabil pentru problemele vizând Rusia, dimensiunea estică a politicii U.E., de bună vecinătate cu statele răsăritene şi Balcanii de Vest.

În acest context, al ping-pong-ului subtil, dintre cele două mari comunităţi europene, a prins glas şi preşedintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, sub pretextul reconsiderării atenţiei date de ţara sa regiunii secesioniste Transnistria.

La Chişinău a fost o surpriză declaraţia liderului statului ucrainean, care, după ce a recunoscut existenţa unor probleme în relaţiile bilaterale cu România şi Republica Moldova, a dat şi primul semn de nervozitate. Unul cu efect doar la copiii din grădiniţele active în Kiev: ”Aceste ţări trebuie să simtă: epoca Ucrainei slabe a apus”.

Probabil că între telefonul primit anterior de la Kremlin şi vodca de dimineaţă, domnul Ianukovici a uitat că România este un stat membru al NATO, cea mai puternică alianţă politico-militară, care a anunţat la reuniunea sa de la Lisabona că asigură atât securitatea celui de-al doilea stat românesc, cât şi pe a aceea a Georgiei.

Aşa că mesajul de la Kiev trebuie redirecţionat spre Bruxelles, dacă emitentul doreşte să fie băgat în seamă.

Numai că adevăratul autor al acestui balon de încercare este în capitala Rusiei. Unde, folosindu-se de cuvintele bine alese de Ianukovici, o gazetă care este utilizată pentru a sonda, de regulă, reacţia Occidentului, precum „Nezavisimaia Gazeta” a solicitat opinia lui Serghei Tolstov, care conduce Institutul de analiză politică şi studii internaţionale din Ucraina.

Şi ce nu putea afirma preşedintele Ianukovici a declarat, sub forma unor ipoteze, aparent ştiinţifice, directorul Tolstov. România ar dori o Transnistrie independentă. Pasul următor fiind unirea celor două state româneşti.

Altfel spus, Ucraina se teme de apariţia unei noi enclave, de tipul regiunii Kaliningrad. Mai mică, dar extrem de utilă Federaţiei Ruse, atât pentru relaţia cu NATO – alianţă extinsă acum, de facto, până la Nistru -, cât şi pentru raporturile viitoare cu imprevizibilul stat ucrainean.

Cum în toată această dinamică America are ultimul cuvânt, taman acum a apărut, via Londra, un document difuzat de WikiLeaks, cu informaţia, deloc banală, că Vladimir Voronin a apelat, în 2007, la Comisia Europeană pentru rezolvarea conflictului transnistrean. O bătaie pe umăr, a Unchiului Sam, pentru cei obişnuiţi să ia lumină doar de la Moscova.

Ochii multor diplomaţi străini privesc acum spre România. Unde şeful statului are cea mai mică cotă de popularitate internă, dar un fler aparte în politica externă. Unul care ia în calcul şi politica dură a congresmenilor republicani faţă de Răsăritul Europei.

Astfel, premierea preşedintelui interimar Mihai Ghimpu de către un post de televiziune cu mare audienţă, din România, pentru schimbarea politică produsă în Republica Moldova, nu este un gest de complezenţă. Ci confirmarea, elegantă, că, pentru Bucureşti, Mihai Ghimpu contează şi în viitoarea ecuaţie politică de la Chişinău.

Este bine că Vlad Filat a poposit la Bruxelles, iar Marian Lupu a optat pentru o consiliere străină peste hotare, indicând, inteligent, Germania ca popas oficial.

După cum este salutar şi efortul de mediator real al lui Mihai Ghimpu, rămas la Chişinău ca liant al celor două extreme ale Alianţei pentru Integrarea Europeană – PLDM şi PDM.

Din tot jocul politic derulat acum, în cel de-al doilea stat românesc, la Washington D.C. s-a reţinut aspectul că preşedintele interimar este un politician neşantajabil, care crede în ce spune şi este capabil de maximum de concesii, pentru a menţine direcţia spre Vest a celor patru milioane de cetăţeni ai landului dintre Prut şi Nistru.

Paradoxul momentului actual este că Vladimir Voronin a înţeles mai repede acest semnal, decât Vlad Filat şi Marian Lupu.

De facto, Republica Moldova este deja o entitate a comunităţii occidentale. Un lucru acceptat la Moscova. Care probabil mai are o singură nedumerire: când vor tranşa americanii problema Transnistriei?

Un răspuns cunoscut deja de preşedintele României. Dovadă fiind declaraţia nervoasă a omologului ucrainean.
Semn că istoria se grăbeşte în Estul Europei.
Ion Petrescu

Arena

Tatăl “perestroicii” a sosit la Bucureşti

HotNews.md / Actual / Tatăl “perestroicii” a sosit la Bucureşti

Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al fostei Uniuni Sovietice, a sosit, miercuri, în România, pentru prima oară după mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului.

Mihail Gorbaciov a venit în România ca invitat de onoare, cu ocazia lansării cotidianului “Puterea”, viitor cotidian naţional patronat de un trust de presă al cărui nume rămâne încă necunoscut.

Gorbaciov este coacţionar la ziarul rus “Novaia Gazeta”, adesea critic la adresa premierului Vladimir Putin, împreună cu oligarhul Aleksandr Lebedev. Acesta din urmă a achiziţionat, de curând, două renumite cotidiene britanice, Evening Standard şi The Independent.

Gorbaciov are programat astăzi un prânz cu 22 de invitaţi, printre care şi foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.

Lansarea publicaţiei “Puterea”, al cărei invitat special este Gorbaciov, va avea loc la ora 18.45, la Clubul Diplomatic din Bucureşti.

În cazul aderării Republicii Moldova la România, Transnistria va reveni Ucrainei

Politik

O agenţie de presă rusă scrie că dacă Republica Moldova va decide unificarea cu România, atunci Transnistria poate adera la Ucraina.
„Autorităţile Republicii Moldoveneşti Transnistrene întotdeauna au flirtat atât cu Rusia, cât şi cu Ucraina, deoarece au realizat că, în cazul apariţiei unor disensiuni cu conducerea de la Chişinău, vor fi nevoite să se adreseze Ucrainei , în special după ce Rusia a subliniat, în mod repetat, că în problema conflictului transnistrean, aceasta va adopta o poziţie de neutralitate permanentă”, a declarat analistul politic, directorul Institutului de studii politice „Gorşenin” de la Kiev, Kosti Bondarenko, într-un interviu acordat agenţiei Regnum.
Potrivit expertului ucrainean, scenariul aderării Transnistriei la Ucraina este un subiect abordat de mulţi analişti din Rusia şi Moldova, în situaţia când „tot mai mulţi politicieni de la Chişinău vorbesc despre necesitatea unirii Republicii Moldova cu România”. Soluţia optimă în problema transnistreană ar fi, este convins Kosti Bondarenko, „împărţirea fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti între România şi Ucraina”.

Petru BOGATU: Scutul ca un corn al abundenţei

Petru BOGATU: Scutul ca un corn al abundenţei - Politic - Jurnal.md

Acum câţiva ani, în tandem cu colegul Constantin Tănase, la un dineu oferit de ambasadorul unei mari puteri occidentale, îi reproşam amfitrionului că UE şi SUA, prin pasivitatea lor, ne lasă pradă ruşilor. Diplomatul ne-a tăiat-o scurt: "Am investit în voi mai mult decât vă imaginaţi ca să vă cedăm Moscovei!". De replica lui mi-am amintit când am aflat, miercuri, că Republica Moldova va primi aproape 2, 6 miliarde de dolari din partea donatorilor externi.

OCCIDENTUL PLĂTEŞTE OFENSIVA

E o sumă de-a dreptul fabuloasă. Dacă nu vă vine a crede, pentru comparaţie, să luăm o altă cifră. Israelul primeşte 2,4 miliarde de dolari pe an ca asistenţă financiară pentru securitate din partea SUA. Adică de trei ori mai mult decât Republica Moldova. De un detaliu însă trebuie să ţineţi seama. Israelul este privilegiatul numărul unu al Washingtonului în materie de asistenţă economică. Altul ca el pe lume nu-i.

Oricum, Republica Moldova intră acum în categoria statelor cu un substanţial sprijin financiar extern. La sacii cu bani care trebuie să vină, din 2011 până în 2013, se adaugă şi o sumedenie de alte granturi sau credite preferenţiale care vor curge de peste ocean sau de pe bătrânul continent. Ele nu promit, bineînţeles, râuri de lapte cu maluri de marmeladă, dar constituie neîndoios, o investiţie generoasă care este în măsură nu numai să menţină Republica Moldova pe linia de plutire, ci şi s-o propulseze pe orbita europeană.

Oricum, un lucru este cert. Sprijinul îl acordă străinătatea, dar să-l valorifice urmează Chişinăul pentru a se lansa astfel efectiv pe traiectoria integrării în UE. Cele 2,6 miliarde de dolari au, implicit, substrat politic şi sunt oferiţi sub rezerva ralierii graduale, dar consecvente a Republicii Moldova la standardele UE, fapt pe care, la Bruxelles, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, i l-a sugerat fără echivoc premierului moldovean Vlad Filat.

În treacăt fie spus, privit din acest unghi, Programul de asistenţă pentru Moldova impune respectarea întocmai a recomandărilor Comisiei de la Veneţia în ceea ce priveşte alegerile anticipate şi reforma constituţională. Chişinăul este suveran, desigur, şi se poate eschiva. Va fi însă penalizat, bineînţeles, necruţător. Altfel nici nu poate fi. UE finanţează europenizarea, constituirea unui stat de drept de tip european, nu o ordinară şi dezordonată fugă sănătoasă de comunism cu pretenţia nespusă că un scop nobil ar scuza orice mijloace, oricât de îndoielnice ar fi acestea.

Mai este de remarcat un amănunt. Se dau bani mulţi în plină criză. Într-un moment în care pe buza prăpastiei financiare au ajuns chiar unele ţări membre ale UE. În aceste împrejurări, gestul generos al partenerilor de dezvoltare are o valoare dublă.

KREMLINUL PLĂTEŞTE RETRAGEREA

Mai întâi, la mijloc e un semn clar că Europa îşi asigură pacea şi liniştea la frontierele sale de la Prut. Indiferent când va fi integrată în UE, Republica Moldova trebuie să devină un stat civilizat şi cu un nivel de viaţă decent care nu va da dureri de cap spaţiului comunitar. Stabilitatea costă scump.

Mai apoi, Programul de asistenţă trebuie privit prin prisma contextului geostrategic. Aşa cum arătam anterior în editorialul „South Stream în schimbul Republicii Moldova”, Chişinăul pare să se fi pomenit acum în epicentrul unor tranzacţii şi combinaţii politice, în care sunt implicate pe de o parte, SUA, UE şi România, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă. Statele Unite i-au făcut Moscovei o concesie, abandonând, sub aspect militar, Polonia şi Cehia în schimbul României şi Bulgariei. Această cedare de asemenea costă scump. Pentru ambele părţi.

Kremlinul plăteşte acum retragerea scutului antirachetă din centrul în sud-estul Europei prin diverse modalităţi. Inclusiv prin faptul că o lasă mai moale la Chişinău. Iată de ce, apropo, Rusia, în ultimul timp nu are nicio replică mai de Doamne ajută la ofensiva politică şi financiară fără precedent a SUA şi UE în Republica Moldova.

În acelaşi timp, Occidentul, subvenţionând Chişinăul, investeşte indirect nu numai în modernizarea ţării, ci poate înainte de toate în securitatea unei zone geopolitice a cărei semnificaţie politică creşte enorm. Scutul, astfel, e un corn al abundenţei pentru Republica Moldova. Dacă nu era, şi bani erau să fie mai puţini.

URSS se reclădeşte pas cu pas

Politik

Omul forte ale Rusiei Vladimir Putin, actual premier, fost preşedinte al Federaţiei Ruse între 2000 şi 2008, continuă să-şi transpună în practică visul unui imperiu eurasiatic. Putin se gândeşte să revină la Kremlin după alegerile prezidenţiale din 2012, iar, între timp, Uniunea Sovietică se reclădeşte pas cu pas.
Cea mai recentă dovadă a reconstituirii URSS ar fi propunerea prim-vicepremierului rus Igor Şuvalov de a elimina rubla rusească din circulaţie şi a institui o monedă unică pentru Rusia, Kazahstan şi Belarus. Aceste trei ex-republici sovietice au format deja o uniune vamală.
În cazul în care acestei uniuni vamale i se va alătura şi Ucraina, atunci de la graniţele UE până în China se va extinde un spaţiu economic comun, cu 213 milioane de locuitori şi centrul la Moscova. Putin va putea să opună monedei euro şi dolarului o monedă regională, iar fostelor republici din componenţa URSS le va fi extrem de greu să reziste atracţiei monedei unice şi spaţiului economic unic, ca în vremurile de odinioară din URSS.
Cât de curând, Vladimir Putin va avea şansa de a-şi subordona regimurile belarus şi kazah, apreciază The Times, argumentând că anul viitor expiră mandatul prezidenţial al liderului belarus Aleksandr Lukaşenko, iar preşedintele Nursultan Nazarbaev, în vârstă de 69 de ani, nu are un succesor.
S-ar putea ca în schimbul unei independenţe formale ambele ţări să se supună Kremlinului ca membre ale Uniunii eurasiatice şi să-şi pună monedele naţionale sub controlul Moscovei.
De altfel, Federaţia Rusă încearcă în prezent să transforme CSI (Comunitatea Statelor Independente - toate fostele republici sovietice, mai puţin ţările baltice şi Georgia) într-o structură economică alternativă la UE, după cum rezultă din lucrările Consiliului Economic al CSI, ce a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute la Moscova, într-un cadru restrâns.
Lucrările forumului au fost prezidate de prim-vicepremierul rus Igor Şuvalov, coordonatorul din partea Federaţiei Ruse al problemelor economice în cadrul Comunităţii, precum şi de şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov.
Ambii oficiali ruşi au declarat că CSI va intra cât de curând într-o nouă fază, subliniind că etapa în care organizaţiei îi fusese rezervat rolul de asigurare a divorţului civilizat de URSS s-a încheiat.
Experţii anticipează că încă din acest an ţărilor membre ale CSI li se va propune semnarea unor noi acorduri de liber schimb, cu privire la reglementarea migraţiei, în domeniile energetic şi infrastructură.
La sfârşitul lunii martie, prim-vicepremierul rus Igor Şuvalov este aşteptat într-o vizită, la Chişinău, pentru a prezenta autorităţilor moldovene noul concept al CSI.